Psihologia omului, mai fascinat de teoriile conspirației decât de fapte
Într-un articol din 2017, echipa de cercetare a psihologului Karen Douglas a rezumat motivele credinței în teoriile conspirației în trei categorii.
Primul, motivul epistemic (dorința de a înțelege lumea); al doilea, motivul existențial (dorința de a te simți în siguranță și de a avea sentimentul controlului); al treilea, motivul social (dorința de a te vedea pe tine și grupul tău într-o lumină pozitivă).
„Nu există dovezi arheologice” sună ca învățatul pentru examen, pe când „extratereștrii au construit piramidele” sună ca un film. Ce vei ține minte? Desigur, varianta de film. De aceea teoria astronauților antici este stoarsă de zeci de ani pe canalele de documentare. Adevărul e plictisitor, ficțiunea e palpitantă. De aceea faptele sunt uitate și rămâne doar ficțiunea.
Văzând un logo triunghiular, oamenii se gândesc la Illuminati; dacă o vedetă face un gest cu mâna acoperindu-și un ochi, sunt convinși că e un cod al unei societăți secrete. La început aceste lucruri nu au legătură între ele, dar creierul le leagă automat. Aceasta este apofenia. Pentru că strămoșii care fugeau strigând „O fiară!” când se mișca tufișul au supraviețuit mai des decât cei care spuneau „Probabil e vântul”, am moștenit un instinct care nu poate lăsa întâmplarea să rămână întâmplare. Fraza preferată a teoriilor conspirației, „Nimic nu e întâmplător”, este de fapt setarea de bază a creierului.
Cauzele reale ale crizelor economice, ale războaielor și ale pandemiilor implică zeci de lucruri legate între ele, așa că sunt greu de înțeles. Dar cu o singură frază, „Totul e regizat de guvernul din umbră”, lumea se lămurește într-o clipă. De aceea teoriile conspirației despre guvernul mondial, precum deep state și NWO, sunt atât de tenace. O minciună simplă se digeră mai ușor decât un adevăr complicat. Chiar și afirmația că vaccinurile conțin cipuri de urmărire funcționează după același principiu. Pentru că tehnologia uriașă și lumea care te neliniștește sunt comprimate într-un singur rând: „Vor să ne controleze.”
„NASA ascunde falsificarea aselenizării, presa tace, publicul e păcălit și doar eu știu adevărul.” Structura aceasta în sine este un drog. Îți dă în același timp sentimentul superiorității și pe cel al apartenenței. Adepții teoriei conspirației despre aselenizare nu au dispărut de peste o jumătate de secol nu pentru că ar exista dovezi, ci pentru că, de îndată ce cred, se simt parte dintr-o „minoritate luminată”.
Primul este algoritmul. Chiar e rădăcina tuturor relelor.
Conținutul șocant, care stârnește furia și are o întorsătură de situație, se urcă pe algoritm și adună vizualizări. Dacă scoți faptele dintr-o teorie a conspirației, ea atrage clickuri, iar senzaționalul devine bani.
Celălalt este repetiția.
Dacă auzi același lucru de o sută de ori, indiferent de dovezi, începi să crezi: „Pare că totuși e ceva acolo.” Acesta este efectul iluziei adevărului.
Primul, motivul epistemic (dorința de a înțelege lumea); al doilea, motivul existențial (dorința de a te simți în siguranță și de a avea sentimentul controlului); al treilea, motivul social (dorința de a te vedea pe tine și grupul tău într-o lumină pozitivă).
În primul rând, creierului îi plac poveștile.
„Nu există dovezi arheologice” sună ca învățatul pentru examen, pe când „extratereștrii au construit piramidele” sună ca un film. Ce vei ține minte? Desigur, varianta de film. De aceea teoria astronauților antici este stoarsă de zeci de ani pe canalele de documentare. Adevărul e plictisitor, ficțiunea e palpitantă. De aceea faptele sunt uitate și rămâne doar ficțiunea.
În al doilea rând, cum vede puncte, creierul trage linii.
Văzând un logo triunghiular, oamenii se gândesc la Illuminati; dacă o vedetă face un gest cu mâna acoperindu-și un ochi, sunt convinși că e un cod al unei societăți secrete. La început aceste lucruri nu au legătură între ele, dar creierul le leagă automat. Aceasta este apofenia. Pentru că strămoșii care fugeau strigând „O fiară!” când se mișca tufișul au supraviețuit mai des decât cei care spuneau „Probabil e vântul”, am moștenit un instinct care nu poate lăsa întâmplarea să rămână întâmplare. Fraza preferată a teoriilor conspirației, „Nimic nu e întâmplător”, este de fapt setarea de bază a creierului.
În al treilea rând, creierul e leneș.
Cauzele reale ale crizelor economice, ale războaielor și ale pandemiilor implică zeci de lucruri legate între ele, așa că sunt greu de înțeles. Dar cu o singură frază, „Totul e regizat de guvernul din umbră”, lumea se lămurește într-o clipă. De aceea teoriile conspirației despre guvernul mondial, precum deep state și NWO, sunt atât de tenace. O minciună simplă se digeră mai ușor decât un adevăr complicat. Chiar și afirmația că vaccinurile conțin cipuri de urmărire funcționează după același principiu. Pentru că tehnologia uriașă și lumea care te neliniștește sunt comprimate într-un singur rând: „Vor să ne controleze.”
În al patrulea rând, creierul vrea să fie special.
„NASA ascunde falsificarea aselenizării, presa tace, publicul e păcălit și doar eu știu adevărul.” Structura aceasta în sine este un drog. Îți dă în același timp sentimentul superiorității și pe cel al apartenenței. Adepții teoriei conspirației despre aselenizare nu au dispărut de peste o jumătate de secol nu pentru că ar exista dovezi, ci pentru că, de îndată ce cred, se simt parte dintr-o „minoritate luminată”.
Algoritmul însuși iubește teoriile conspirației.
Primul este algoritmul. Chiar e rădăcina tuturor relelor.
Conținutul șocant, care stârnește furia și are o întorsătură de situație, se urcă pe algoritm și adună vizualizări. Dacă scoți faptele dintr-o teorie a conspirației, ea atrage clickuri, iar senzaționalul devine bani.
Celălalt este repetiția.
Dacă auzi același lucru de o sută de ori, indiferent de dovezi, începi să crezi: „Pare că totuși e ceva acolo.” Acesta este efectul iluziei adevărului.
- Dacă toate teoriile conspirației din lume ar fi adevărate,
- Dacă urmărești Illuminati până la capăt, dai de niște glumeți
- De ce extratereștrii reptilieni nu mai sunt prinși de camere în ultima vreme