Te poți pocăi când simți că ți s-a făcut o nedreptate?
Sentimentul nedreptății pe care îl simt este real.
De fapt, multe păcate au și cauze structurale. Este din cauza limitelor statului. Aceste lucruri se întâmplă pentru că, din lipsă de idei sau de buget, „panourile de avertizare”, „schimbările legii” sau „etica” nu sunt predate cum trebuie. Ca urmare, „greșelile, adică păcatele din neștiință” sunt prea multe, așa că legal acestea nu sunt recunoscute. Pentru că nu sunt recunoscute, statul educă și mai puțin și cade într-un cerc vicios.
Pe deasupra, lumea însăși îi face pe oameni să nu poată să nu se certe. Rotițele uriașe ale lumii însăși creează certurile.
Pentru că obiceiurile se schimbă, o noră bună și o soacră bună se ceartă; din cauza Covidului, membrii familiei se ciocnesc; din cauza războiului început de conducători, soldații cad; din cauza conflictului marilor puteri, țările mici sunt păgubite. Cel puternic, care de fapt a fost cauza, dispare pur și simplu, iar doar oamenii rămași stau față în față și împart responsabilitatea.
De aceea toți se simt nedreptățiți. O parte simte: „De ce tocmai eu?”, iar cealaltă simte: „E numai vina mea?”
Cauza dispare, iar o altă victimă devine inculpat.
Cele care creează cele mai multe neînțelegeri nu sunt de fapt indivizii, ci structurile uriașe de deasupra lor. Dar acea structură nu poartă toată responsabilitatea. Pentru că dacă statul ar despăgubi toate greșelile sale, statul ar da faliment. Chiar și așa, un astfel de stat este totuși mai bun decât niciun stat. Lumea se învârte așa, într-o stare imperfectă.
Atunci rămân doar făptașul care se simte nedreptățit și victima care se simte nedreptățită. Tocmai aici se vede ce este pocăința. Pocăința nu ține de temperament rece sau cald. Ține de faptul dacă suntem de acord sau refuzăm felul în care se învârte această lume imperfectă.
Dacă toți spun doar „eu sunt victima”, în lume va rămâne doar războiul. Dar dacă toți își văd mai întâi propria greșeală, lumea se va învârti. De aceea pocăința în mijlocul sentimentului de nedreptate este măreață. Este fapta de a face lumea să se învârtă cu o palmă, coborându-mă pe mine însumi.
Materialul libertății este sentimentul nedreptății.
În Biblie, după ce a păcătuit, Adam a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat.” Într-o singură propoziție, de două ori vina e aruncată pe altul. Să privim aceasta din perspectiva lui Dumnezeu.
Fără voință liberă, nu e ființă vie. Dar după ce li s-a dat voința liberă, îngerii s-au răzvrătit.
Temându-Se că și omul va trăda, a făcut un instrument de încercare, „pomul cunoștinței și șarpele”, iar oamenii se agită din nou de ce l-a făcut.
Temându-Se că Adam, trăind singur, se va simți singur și sănătatea i se va strica, i-a dat-o pe Eva, iar Adam L-a acuzat pe Dumnezeu că a mâncat fructul „pentru că mi-ai dat-o pe Eva”.
Dacă tot dai în judecată pentru responsabilitate, în cele din urmă sistemul moare. Rezultatul este „viața trudnică” din afara Paradisului.
Deci, te poți pocăi când te simți nedreptățit?
A te pocăi în mijlocul sentimentului de nedreptate este singura cale de a salva sistemul. Pentru că însuși sistemul creației cerului și pământului este făcut din materialul numit sentimentul nedreptății.
Pocăința nu este doar o faptă făcută pentru că suntem buni. Este alegerea celui care știe că doar atunci când omul care se simte păgubit nu renunță la partea lui de responsabilitate, relațiile și societatea pot continua să se învârtă.
De aceea, chiar dacă sentimentul nedreptății încă rămâne, a spune: „Dar rana pe care am făcut-o o voi purta eu.” Acest lucru este mult mai greu și, de aceea, mult mai adânc. Într-adevăr, pocăința nu e ceva ce poate face oricine.
- Ce s-ar întâmpla dacă creștinii care și-au scos sabia unii împotriva altora s-ar întâlni în cer?
- Dacă ai prieteni și iubiți, pregătește-te să fii trădat
- „Isus — raiul, necredința — iadul”, dovedit de codul penal „înfricoșător” al Coreei