Calea secretă spre întâlnirea cu Dumnezeu
„Nu există atei în tranșee.”
Este o expresie născută pe câmpul de luptă: în tranșeele bombardate de obuze, chiar și cei care nu credeau în Dumnezeu ajungeau în cele din urmă să se roage.
Fiul risipitor din Biblie și-a luat partea din averea tatălui, a plecat într-o țară îndepărtată, a cheltuit totul, iar apoi, în mijlocul foametei, ca dintr-un instinct, și-a adus aminte de casa tatălui său. Și omul este la fel. În mijlocul neliniștii, al fricii și al suferinței, omul Îl caută instinctiv pe Tatăl.
Dar în acea poveste mai există o scenă surprinzătoare. Tatăl și-a recunoscut primul fiul când acesta era încă departe, a alergat în întâmpinarea lui și l-a îmbrățișat. Nu doar fiul își căuta tatăl; și tatăl își căuta fiul.
Când viața e liniștită, omul tinde să creadă că el este stăpânul vieții sale și că fericirea de acum va dura mereu. Ceea ce zguduie cel mai puternic această lume este suferința. Însă suferința nu doar dărâmă; ea deschide și ușa inimii care a stat multă vreme închisă.
În psihologie, acest lucru se numește creștere posttraumatică. Unii oameni care trec printr-o criză își dau seama profund cât de prețioasă este viața, redescoperă relațiile cu ceilalți și puterea interioară și trăiesc o schimbare prin adâncirea interesului spiritual și religios. Revenirea la Dumnezeu după o boală grea este un fenomen care a fost într-adevăr cercetat.
Filozoful american William James s-a aplecat și el asupra experiențelor religioase ale oamenilor care au găsit un nou sens al vieții după ce au trecut prin disperare și neputință.
Iov a pierdut totul: averea, copiii, chiar și sănătatea. Neputând să-și înțeleagă suferința, el a întrebat, a protestat și a strigat, dar în cele din urmă a mărturisit astfel.
„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.” (Iov 42:5)
Pentru Iov dinaintea suferinței, Dumnezeu era o cunoaștere auzită cu urechea, dar după ce a trecut prin suferință, Dumnezeu a devenit o persoană întâlnită cu ochii.
Biblia spune acest lucru din nou și din nou. „DOMNUL este aproape de cei cu inima înfrântă” (Psalmul 34:18). Miezul credinței poate că nu este povestea omului puternic care Îl caută pe Dumnezeu, ci povestea lui Dumnezeu care se apropie de omul slab.
Și misticii au mers pe același drum. Sfântul Ioan al Crucii, în secolul al XVI-lea, considera că sufletul trebuie să treacă prin întuneric pentru a ajunge la o relație mai adâncă cu Dumnezeu, iar gânditoarea franceză din secolul XX, Simone Weil, a notat și ea că a trăit prezența iubirii divine în mijlocul unei suferințe cumplite.
Chiar și cine mergea cu sârguință la biserică în copilărie poate să-L uite pe Dumnezeu zeci de ani după ce se face mare. Apoi, când vine un eveniment care îi zguduie viața, deodată vrea să audă din nou imnurile uitate de mult și vrea să se roage.
De ce prezența lui Dumnezeu, care nu se simte în viața de zi cu zi, devine deodată apropiată în mijlocul unei suferințe cumplite? Oare avem o cale secretă spre întâlnirea cu Dumnezeu?
Nu trebuie neapărat să suferim ca să-L întâlnim pe Dumnezeu. Dar când fiul risipitor, flămând, și-a adus aminte de casa tatălui său, tatăl alerga deja de la capătul drumului.
Este o expresie născută pe câmpul de luptă: în tranșeele bombardate de obuze, chiar și cei care nu credeau în Dumnezeu ajungeau în cele din urmă să se roage.
Fiul risipitor din Biblie și-a luat partea din averea tatălui, a plecat într-o țară îndepărtată, a cheltuit totul, iar apoi, în mijlocul foametei, ca dintr-un instinct, și-a adus aminte de casa tatălui său. Și omul este la fel. În mijlocul neliniștii, al fricii și al suferinței, omul Îl caută instinctiv pe Tatăl.
Dar în acea poveste mai există o scenă surprinzătoare. Tatăl și-a recunoscut primul fiul când acesta era încă departe, a alergat în întâmpinarea lui și l-a îmbrățișat. Nu doar fiul își căuta tatăl; și tatăl își căuta fiul.
1. Omul Îl caută pe Dumnezeu în mijlocul suferinței
Când viața e liniștită, omul tinde să creadă că el este stăpânul vieții sale și că fericirea de acum va dura mereu. Ceea ce zguduie cel mai puternic această lume este suferința. Însă suferința nu doar dărâmă; ea deschide și ușa inimii care a stat multă vreme închisă.
În psihologie, acest lucru se numește creștere posttraumatică. Unii oameni care trec printr-o criză își dau seama profund cât de prețioasă este viața, redescoperă relațiile cu ceilalți și puterea interioară și trăiesc o schimbare prin adâncirea interesului spiritual și religios. Revenirea la Dumnezeu după o boală grea este un fenomen care a fost într-adevăr cercetat.
Filozoful american William James s-a aplecat și el asupra experiențelor religioase ale oamenilor care au găsit un nou sens al vieții după ce au trecut prin disperare și neputință.
2. Dumnezeu îl caută pe omul care suferă
Iov a pierdut totul: averea, copiii, chiar și sănătatea. Neputând să-și înțeleagă suferința, el a întrebat, a protestat și a strigat, dar în cele din urmă a mărturisit astfel.
„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.” (Iov 42:5)
Pentru Iov dinaintea suferinței, Dumnezeu era o cunoaștere auzită cu urechea, dar după ce a trecut prin suferință, Dumnezeu a devenit o persoană întâlnită cu ochii.
Biblia spune acest lucru din nou și din nou. „DOMNUL este aproape de cei cu inima înfrântă” (Psalmul 34:18). Miezul credinței poate că nu este povestea omului puternic care Îl caută pe Dumnezeu, ci povestea lui Dumnezeu care se apropie de omul slab.
Și misticii au mers pe același drum. Sfântul Ioan al Crucii, în secolul al XVI-lea, considera că sufletul trebuie să treacă prin întuneric pentru a ajunge la o relație mai adâncă cu Dumnezeu, iar gânditoarea franceză din secolul XX, Simone Weil, a notat și ea că a trăit prezența iubirii divine în mijlocul unei suferințe cumplite.
3. Suferința este calea secretă spre întâlnirea cu Dumnezeu
Chiar și cine mergea cu sârguință la biserică în copilărie poate să-L uite pe Dumnezeu zeci de ani după ce se face mare. Apoi, când vine un eveniment care îi zguduie viața, deodată vrea să audă din nou imnurile uitate de mult și vrea să se roage.
De ce prezența lui Dumnezeu, care nu se simte în viața de zi cu zi, devine deodată apropiată în mijlocul unei suferințe cumplite? Oare avem o cale secretă spre întâlnirea cu Dumnezeu?
Nu trebuie neapărat să suferim ca să-L întâlnim pe Dumnezeu. Dar când fiul risipitor, flămând, și-a adus aminte de casa tatălui său, tatăl alerga deja de la capătul drumului.
- Suferința te „face upgrade” într-un alt om
- Metoda uimitoare de „iluminare” descoperită de regele Solomon
- Dacă vrei să fii fericit în fiecare zi, păcălește-ți creierul