Oare un Dumnezeu plin de iubire îi va arunca pe păcătoși în focul iadului?
Ce-ar fi dacă iadul despre care am învățat ar fi de fapt diferit de realitate? Ce-ar fi dacă iadul nu ar fi veșnic, sau cei care ajung în iad ar fi în cele din urmă mântuiți, sau sufletul lor ar dispărea cu totul?
Am fost învățați că Dumnezeu este un Dumnezeu plin de iubire și îndurare, dar omul trăiește o viață scurtă și dobândește credința în mediul în care s-a născut. Unii nu au auzit niciodată, în toată viața lor, Evanghelia, alții cred cu sinceritate într-o altă religie, iar alții, deși au auzit, tot nu pot crede.
Dacă astfel de oameni ar suferi veșnic în iad din cauza unei vieți de doar câteva zeci de ani, ar fi aceasta cu adevărat voia unui Dumnezeu plin de iubire?
În cei 2.000 de ani de istorie a creștinismului, au existat trei mari viziuni despre iad, iar două dintre ele conțin speranță.
1. Iadul veșnic - versiunea originală înfricoșătoare
Aceasta este viziunea cea mai familiară. Cei care ajung în iad sunt pedepsiți pe veci. Teologi de seamă precum Augustin au învățat acest lucru.
2. Toți sunt mântuiți - universalismul
Aceasta este viziunea că iubirea lui Dumnezeu îi mântuiește în cele din urmă pe toți. Chiar dacă iadul există, el nu este privit ca o închisoare veșnică, ci ca un proces care îl curăță pe om. Origen, din Biserica primară, înclina spre această viziune, dar ulterior ea a fost contestată și de Biserică.
3. Anihilaționismul (anihilarea sufletului)
Aceasta este viziunea că sufletul nu este în esență nemuritor, iar viața veșnică este un dar dat de Dumnezeu. Cei care nu sunt mântuiți nu suferă veșnic, ci pur și simplu dispar. Aceasta citește cuvântul „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23) literal, ca „moarte”.
Aceasta este întrebarea cea mai grea. Niciun om n-a văzut direct ce se întâmplă după moarte, așa că se poate ca teologia speranței să greșească și iadul veșnic să fie cel adevărat. Atunci, cum ar trebui să trăim?
Pascal, matematician și totodată om credincios, a făcut următorul calcul. Dacă trăim crezând în Dumnezeu și se dovedește că Dumnezeu nu există, pierdem puțin; dar dacă Dumnezeu există, câștigăm nemărginit. Prin urmare, a paria pe credință este lucrul înțelept.
Dacă aplicăm acest calcul la problema iadului, rezultatul este interesant. Oricare viziune despre iad ar fi cea adevărată, cel care trăiește iubindu-L pe Dumnezeu și iubindu-și aproapele nu pierde nimic. E la fel, fie că iadul veșnic e adevărat, fie mântuirea tuturor, fie anihilarea sufletului.
Desigur, calculul lui Pascal a fost criticat prin întrebarea: „Este credința din frică o credință adevărată?” Dar tocmai această critică este și miezul acestui articol. Să-L urmăm nu de frica iadului, ci pentru că credem că Dumnezeu este cu adevărat iubire. Nu este aceasta alegerea cea mai sigură, oricare răspuns ar fi cel corect, și mai presus de toate, alegerea cea mai sinceră?
Am fost învățați că Dumnezeu este un Dumnezeu plin de iubire și îndurare, dar omul trăiește o viață scurtă și dobândește credința în mediul în care s-a născut. Unii nu au auzit niciodată, în toată viața lor, Evanghelia, alții cred cu sinceritate într-o altă religie, iar alții, deși au auzit, tot nu pot crede.
Dacă astfel de oameni ar suferi veșnic în iad din cauza unei vieți de doar câteva zeci de ani, ar fi aceasta cu adevărat voia unui Dumnezeu plin de iubire?
Teologia speranței despre iad
În cei 2.000 de ani de istorie a creștinismului, au existat trei mari viziuni despre iad, iar două dintre ele conțin speranță.
1. Iadul veșnic - versiunea originală înfricoșătoare
Aceasta este viziunea cea mai familiară. Cei care ajung în iad sunt pedepsiți pe veci. Teologi de seamă precum Augustin au învățat acest lucru.
2. Toți sunt mântuiți - universalismul
Aceasta este viziunea că iubirea lui Dumnezeu îi mântuiește în cele din urmă pe toți. Chiar dacă iadul există, el nu este privit ca o închisoare veșnică, ci ca un proces care îl curăță pe om. Origen, din Biserica primară, înclina spre această viziune, dar ulterior ea a fost contestată și de Biserică.
3. Anihilaționismul (anihilarea sufletului)
Aceasta este viziunea că sufletul nu este în esență nemuritor, iar viața veșnică este un dar dat de Dumnezeu. Cei care nu sunt mântuiți nu suferă veșnic, ci pur și simplu dispar. Aceasta citește cuvântul „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23) literal, ca „moarte”.
Ce-ar fi dacă după moarte iadul veșnic s-ar dovedi real?
Aceasta este întrebarea cea mai grea. Niciun om n-a văzut direct ce se întâmplă după moarte, așa că se poate ca teologia speranței să greșească și iadul veșnic să fie cel adevărat. Atunci, cum ar trebui să trăim?
Pascal, matematician și totodată om credincios, a făcut următorul calcul. Dacă trăim crezând în Dumnezeu și se dovedește că Dumnezeu nu există, pierdem puțin; dar dacă Dumnezeu există, câștigăm nemărginit. Prin urmare, a paria pe credință este lucrul înțelept.
Dacă aplicăm acest calcul la problema iadului, rezultatul este interesant. Oricare viziune despre iad ar fi cea adevărată, cel care trăiește iubindu-L pe Dumnezeu și iubindu-și aproapele nu pierde nimic. E la fel, fie că iadul veșnic e adevărat, fie mântuirea tuturor, fie anihilarea sufletului.
Desigur, calculul lui Pascal a fost criticat prin întrebarea: „Este credința din frică o credință adevărată?” Dar tocmai această critică este și miezul acestui articol. Să-L urmăm nu de frica iadului, ci pentru că credem că Dumnezeu este cu adevărat iubire. Nu este aceasta alegerea cea mai sigură, oricare răspuns ar fi cel corect, și mai presus de toate, alegerea cea mai sinceră?
- Dumnezeu, care a creat iadul, te iubește?
- „Isus — raiul, necredința — iadul”, dovedit de codul penal „înfricoșător” al Coreei
- Harta cerului, desenată din mărturiile oamenilor din toată lumea care au trăit experiența cerului
- Raiul și iadul care au existat cu adevărat
- Cea mai importantă predică de la Geneza încoace: aversiunea față de pierdere.
- Răul este răsplătit, binele pedepsit? Yi Sun-sin care a suferit vs. Kim Jong-il care a trăit sătul